Demografie

Problemele demografice ale lumii industrializate


Până relativ recent nu se cunoştea noţiunea de demografie. Nimeni nu era preocupat de aceasta, afară de familiile mari care furnizau literalmente populaţia viitoare a unei naţiuni. Cât timp nu existau statistici, nu se cunoştea cauza diferitelor evoluţii demografice şi nici nu se putea interveni asupra acesteia.

În ziua de astăzi avem date exacte care se pot procura. Însă mai este nevoie de procesarea lor prin gândire.

Fără populaţie nu există societate, nu există cultură, nu există stat. Un adevăr la îndemâna oricui.

O premisă antropologică a firii omeneşti este faptul că se supune unui necesar control al sexualităţii determinat social-cultural de către societate. Omul are nevoie de informaţiile suplimentare ale memoriei culturale pentru a supravieţui din punct de vedere biologic.  Asta înseamnă că întodeauna trebuie să fie mai mulţi copii decât adulţi, altfel nu se poate transmite cunoaşterea acumulată.

Orice regres al populaţiei a fost concomitent şi un regres al culturii. Pe de altă parte, istoria ne demonstrează că este nevoie de o creştere a populaţiei pentru a declanşa un progres cultural şi tehnic. De exemplum producţia agricolă nu vine în urma creşterii populaţiei, ci depășește ritmul de creștere al acesteia.

În ziua de astăzi se ştie, pe baza unor studii ştiinţifice, că dezvoltarea populaţiei este corelată cu cea economică: O creştere a populaţiei determină, din punct de vedere economic, întotdeauna, o creştere peste medie a producţiei. Căci, pentru a evita lipsa de hrană pentru o populaţie mărită, se lucrează mai raţional, se fac investiţii mai rentabile, fiind şi mai mulţi consumatori.

Chiar dacă, de-a lungul istoriei, creşterea demografică a fost din când în când stăvilită de epidemii, mereu s-a restabilit echilibrul între producţia de hrană şi consumatori. Per ansamblu, s-a înregistrat însă o creştere constantă a populaţiei mondiale.

În urmă cu 30 de ani s-a prezis Indiei moartea prin înfometare. Lucru care nu doar că nu s-a petrecut, ci în India a crescut nu numai producţia de alimente, ci şi venitul pe cap de locuitor.

În cele mai multe ţări în care a scăzut nivelul de trai, precum cele din Africa, cauza creşterii insuficiente a producţiei nu se află în creşterea populaţiei, ci în problemele social-politice.

Europa înregistrase de 30 de ani un deficit al naşterilor şi totuşi încă nu apăruse scăderea populaţiei, din cauza imigraţiei, până în 1999 – an în care rata naşterilor (10%) a fost depăşită pentru prima dată de rata deceselor (11%). Abia de atunci există un deficit propriu-zis al naşterilor.

Piramida de vârstă este cea care ne dă o măsurătoare exactă a unei populaţii. Vitalitatea demografică se măsoară cel mai bine prin valoarea medie a „naşterilor per femeie”. În 1998, în Europa s-au născut 1,4 copii per femeie. Din cauza mortalităţii ridicate, în sec. XVIII de ex. a fost nevoie de 4-5 copii pentru înlocuirea populaţiei. Datorită progresului medicinei şi a creşterii bunăstării, valoarea aceasta a scăzut constant, ajungând în 1870 la 3,4 copii/femeie, în 1900 la 2,7, iar în 1950, la 2,3 copii/femeie.

În ziua de azi, această valoare a ajuns la 2,1 copil, valoarea minimă din punct de vedere biologic (aceasta valoare ar fi valabilă şi dacă speranța de viață ar creşte la 1.000 de ani).

Mass media a promovat falsa viziune a suprapopulării globului, observând creşterea demografică din Lumea a Treia, care la rândul ei a avut loc datorită introducerii medicinei occidentale şi a unei alimentaţii mai bune. Viziunea aceasta alarmistă nu ţine cont de ceilalţi factori negativi care vor stăvili în curând creşterea demografică, precum scăderea fertilităţii pe cale naturală şi influenţa controlului populaţiei, războaie, mortalitate, SIDA, prăbuşirea sistemului [post]colonial de sănătate, corupţia etc.

Conceptul statistic de explozie a populaţiei s-a transmis lumii industrializate, unde era evident că nu-şi găsea locul. După baby-boomul postbelic, rata naşterilor a început să scadă cu 50% în toate ţările de limbă germană, în decursul a doar 10 ani. Au urmat apoi ţările Europei de sud, Portugalia, Spania, Italia şi Grecia, care altădată erau mai deschise faţă de copii. Însă, paradoxal, tocmai la aceste naţiuni prăbuşirea natalităţii s-a manifestat mai drastic.

Zurfluh, autorul studiului „Demographische Probleme der industrialisierten Welt”, se întreabă pe drept: oare ce efecte va avea de acum încolo acest deficit al naşterilor de 25 de ani? Preziceri se pot face cu ajutorul piramidei populaţiei, în cazul în care se menţin factorii determinanţi: natalitate, mortalitate, imigraţie/emigraţie.

Raportat la totalul populaţiei, pensionarii se vor dubla între anii 1970 şi 2020; în contrast, cei cu vârstă sub 20 de ani vor scădea cu 40%.

Ţările în curs de dezvoltare se încadrează într-un proces demografic identic, doar cu o întârziere de 50 până la 100 de ani şi mai mult.

Dacă ipoteza unei natalități de 1,5 copii per femeie s-ar concretiza în plan mondial, atunci va fi valabil următorul scenariu statistic: populaţia maximă a globului va fi atinsă  prin 2050/2075 şi va fi de 10-11 miliarde de locuitori. După acest apogeu demografic va urma un declin al populaţiei globului până la un miliard în 2250, iar ultimul om ar trăi în jurul anului 2.400. O implozie demografică.

Aceasta este doar o ipoteză matematico-statistică – în condiţiile în care nu s-ar schimba factorii de influenţă. Cert este că un deficit îndelungat al naşterilor va avea efecte sociale, politice, culturale şi economice greu de prevăzut.


Cert este că apocalipsa demografică profeţită de mass media nu va avea loc.

Creştere economică?

Până în ziua de astăzi toate exemplele istorice de dezvoltare economică s-au dezvoltat paralel cu creşterea populaţiei. Niciodată nu s-a putut înregistra o creştere economică la o populaţie în regres. Mulţi oameni au crezut că natalitatea mărită din trecut este cauza şomajului ridicat din ziua de astăzi – ceea este eronat!

Analizând crizele economice din trecut se poate observa o relaţie obligatorie cu creşterea populaţiei. De ex sec. XVII este cunoscut ca având o stagnare economică – atunci, de asemenea, a stagnat şi creşterea populaţiei; la fel, Germania în timpul Războiului de 30 de ani sau unele regiuni ale Spaniei din cauza emigraţiei spre America Latină; Franţa din sec. XIX prezintă la fel corelaţia negativă susnumită. De la Revoluţia Franceză, Franţa a rămas o ţară reţinută în rata naşterilor, în opoziţie cu Germania, care a debordat în natalitate. Prima ţară a rămas o ţară în principal orientată spre agronomie, iar germanii au fost nevoiţi în jurul anului 1900 să caute emigraţia spre America. Franţa s-a redresat economic abia după cel de-al doilea Război Mondial, când rata natalităţii pentru prima dată, după mult timp, s-a aflat iar peste limita reînlocuirii generaţiilor (2,1 copii per femeie).

Anul marii crize economice moderne, 1929, urmează după un regres demografic cu mulţi ani premergători. În Germania, regresul natalităţii a început din 1910, accentuându-se în anii războiului (1914-1918) prin uciderea a 11 milioane de oameni şi prin lipsa celor care trebuiau să se nască. Analogia cu situaţia economică actuală este copleşitoare: cu 20 de ani înainte de criza petrolieră (între 1960-1979) s-a înregistrat un regres al natalităţii cu 45 milioane de copii care nu s-au mai născut.

Între 1962 şi 1987 a avut loc un deficit cumulat al naşterilor de 12.400.000 de copii care nu s-au mai născut, raportat la rata naşterilor de înlocuire a populaţiei (2,1 copil per femeie). Comparativ cu anii 60, lipseau în 1999 cca 20 milioane de oameni în Europa. Pe de altă parte s-au înregistrat cca tot atâţia imigranţi în acest interval: 20 milioane.

Imigraţia însă nu rezolvă problema deoarece:

1. Imigranţii fac parte în principal din categoria celor care caută de lucru, deci numărul lor se reflectă în rata şomajului.
2. Copiii sunt consumatori de grad ridicat a bunurilor ce depind de muncă intensivă – deci care trebuiesc produse la faţa locului.
În concluzie am putut constata: chiar şi un regres al naşterilor, care încă nu a produs un regres demografic, nu apare niciunde în lume însoţit de o creştere economică.

Ne îmbogăţim fără copii?


Oamenilor le place să argumenteze că nivelul de trai a crescut încontinuu, în ciuda creşterii ratei şomajului. În ultimii douăzeci de ani, asistăm de-a dreptul la un val de lux. Însă această bunăstare s-a creat artificial, deoarece fiecare om, atunci când se naşte, are parte de un capital de start în viaţă, pre-finanţat de părinţii săi. Problema restituirii acestui credit nu se pune faţă de părinţi, ci faţă de propriii copii. Astfel s-au îmbinat verigile generaţiilor din toate timpurile, astfel s-a perpetuat omenirea.

Dintr-o dată acest proces nu mai funcţionează. Atunci când doi părinţi au mai mulţi copii, ei vor renunţa la consumul personal pentru a investi în creşterea şi educaţia copiilor, dacă însă aceşti copii n-au mai venit pe lume, investiţia se va face în consumul propriu şi în propria bunăstare.

Începând cu anii 70, populaţiile Europei şi cele din alte state se sustrag în a-şi înapoia creditul primit de la părinţi. De exemplu, în Germania un cuplu căsătorit, fără copii, economiseşte cca o jumătate de milion de mărci în 20 de ani faţă de un cuplu cu un venit similar care însă creşte doi copii. Iar dacă lucrează ambii părinţi, suma se dublează, ajungând la un milion de mărci câştig într-o viaţă, prin lipsa a doi copii, de ex. Aceştia sunt banii „încasaţi” de la generaţia anterioară, însă nerestituiţi generaţiei următoare.(„Double income, no kids!”)

Partenerii căsătoriţi, fără copii, trăiesc atât de bine, pentru că câştigă prea mult şi îşi consumă propriul capital, trăind pe spezele societăţii. Pensiile lor nu vor mai fi plătite de propriii copii, ci de puţinii copii ai acelor familii care au crescut copii. Deci, cel necăsătorit încasează de două ori în viaţa lui: odată partea sa de la proprii părinţi pe care nu a restituit-o în creşterea copiilor şi o dată pensia acelor copiii pe care el nu i-a crescut. Şansele de bunăstare ale celui necăsătorit sunt, evident, mai mari.

Aşadar, beţia consumului este posibilă, în ciuda crizei economice şi a şomajului ridicat. „Prăbuşirea ratei natalităţii este cea care a finanţat bunăstarea de astăzi – însă acest capital se va consuma într-o bună zi”, arată îngrijorat Anselm de Zurfluh în studiul său.

Mai este posibil progresul tehnic?

Se ridică întrebarea: Oare progresul tehnic pe termen lung depinde mai mult de oameni sau de investiţii? Toate exemplele istorice de progres indică faptul că potenţialul cunoaşterii umane este decisiv pentru progresul tehnic, iar importanţa capitalului investit este de rangul doi. Nu există exemple istorice concrete care să demonstreze o creştere economică în timpul unui regres demografic.

Prelucrare după studiul „Demographische Probleme der industrialisierten Welt” de Anselm Zurfluh, Asociația Darul Vieții

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Atenție! ORICE mesaj incitator și provocator va fi șters.